Yo, yo, boss! Sunt eu, Mugurel Hipsterel.
Sunt in Mamaia de 4-5 zile, am spart 3000 de euro de la tata, gen, dar mai am 5-6000 si mai stau.
Aseara am fost in LOFT am bagat in mine energizante si whisky, gen. Dar acum am inceput sa imi simt o mână. Sunt ok!
Plaja nu mai fac, ca inca nu mi-am scos din fund stiuletele de porumb pe care m-am asezat in prima zi.
Boss, scrisoarea mea e despre altceva: M-AM INDRAGOSTIT!
Cand am iesit azi dimineata (putin baut) din club am intalnit-o. Statea singura si retrasa, pe promenada, langa Cazino.
Arata ca era o pitipoanca, dar nu semana cu fetele din club… avea un aer rece si o privire mult-mult mai inteligenta.
Cred ca eram putin ametit, dar tin minte perfect ce s-a intamplat intre noi, boss:
M-am asezat la picioarele ei si am inceput sa ii povestesc viata mea, gen. Gagici, muzica, banii lu’ tata… Si stiti ce? A fost singura fata care m-a ascultat fara sa ma intrebe ce masina am…
I-am aratat cheia, dar nu a vrut la plimbare! De unde am tras eu concluzia ca nu e pitipoanca foarte mare, gen.
I-am dat sa bea din sticla mea, nu a vrut, deci nici betiva nu e!
Cred ca m-am indragostit, gen. Ea e altfel decat celelalte fete cu care am fost. Este foarte desteapta!
Simt ca e mama copiilor mei! La fel de naturala ca alea din LOFT.
Mi-a zis un prieten invidios, cand i-am aratat poza, ca e manechin de magazine. Ce bou! Eu am mai vazut manechine, dar alea sunt muci la creier. Si, daca era manechin, imi dadea singura numarul de telefon!
Ea nu mi l-a dat din prima, i l-am cerut si se cam codea!
Dar, cand ne sarutam, i l-am gasit eu la gat, gen. Era un biletel ca un cod de bare.
Avea si pretul trecut, ceea ce m-a cam ingrijorat. Sper ca gagica nu e pe bani.
Vreau sa apelez la dumneavoastra sa o gasiti!
E blonda, voluptoasa, nu poarta sutien. Are tenul ca Bianca Dragusanu, doar ca e mai scumpa, costa 400 de lei.
Daca stie cineva unde o gasesc, rog sa imi lase mesaj. Eu ii zic: „Papusă”.
Salvati un suflet indragostit, gen!”
Xoxo, Mugurel Hipsterel.
poza: ioanapetric.com
TRANSPORT GRATUIT -„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
