Adevar va spun, caci vad viitorul! Asta este:
Cred ca urmatoarea inventie folosita la scara larga va fi Toaleta Pentru Selfie-uri.
Un loc unde nimeni nu face treaba mica sau treaba mare, amenajat frumos, luninat profesionist, cu semne peste tot:
-daca pui un crac aici si te uiti la becul ala, faci poza in oglinda din fata si ti se vede si putin fundul;
-daca stai cu talpa aici, cracanata, faci poza de sus si ies sanii, pe fundal de wc;
-daca pui un picior pe o toaleta, altul pe clanta, stai cu spatele drept si pozezi oglinda din spate tinae vede mai mult curul, pentru cazul in care nu esti machiata sau nu ai moaca de selfie sau put si sinplu aia vrei sa vinzi pe Instagram.
Toaletele Pentru Selfie vor fi pline. Va fi coada mult mai mare decat alea normale. Imi si imaginez zeci de pitzi, clatinandu-se de pe un picior pe altul, agitate, la rand:
-Ah, nu mai poooot! Daca nu fac un selfie la wc in urmatoarele trei minute, imi cade pagina!
-Fataaaa! N-am mai facut selfie pe wc de doua ore, de la mall.
Sau la benzinarie:
-Aveti toaleta de selfie? Ca mor pe mine, ma scap toata gen, daca nu fac! Imi explodeaza vezica! Gen.
(poza: facebook)FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
