Momentul acela in care iti bei cafeaua, in timp ce te zgaiesti pe facebook la postarile prietenilor.
Si, dintr-o data, versi cafeaua pe tine si ramai cu ochii bulbucati la poze.
Un studio din Arad are mare succes facand poze de nunta si botez. Si ce mi-a fost dat sa vad…
Boss de boss, smecher de smecher, care te mariti sau te insori de azi incolo ia aminte la cele de mai jos, da?
Nasica rasarind dintre artificii, cu picioarele infipte in tortul pe care il mananca nuntasii:
Mirele si mireasa, aranjament fotografic frumos, deosebit.
Poza de mai jos se intituleaza: casnicia-ca o spanzuratoare.
Mirele si mireasa, familia Martipan.
Numele lucrarii: ne cunoastem de cand eram mici.
Poza de Botez… cu stele, cer, lumina divina si Photoshop CS6.
Natura vie cu Gulliver si Mica Sirena.
Si ultima poza, intitulata: baga-ne-am picioarele in farfuriile invitatilor!
Sursa foto: Magicmar62
De Silviu Iliuta–cronicipebune
Citeste si: Povestea psihopatului bataus si a tarancutei epilate. “50 Shades Darker”
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. Pana pe 8 martie transportul in Bucuresti si Ilfov este GRATUIT, iar in tara 5.9 lei.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….” 
va credeti amuzanti cu trucajele astea?