Un primar PSD de prin Maramures nu s-a mai putut abtine:
Intrebari:
1. Toata lumea de pe facebook il lauda, ca pe un erou. Nu zic, e bine ca mai rabufneste cate unul, dar… omul asta unde a fost pana acum? E ca si cum Alba ca Zapada s-a trezit in mijlocul padurii si a intrebar: “Vaaai, eu jos de 70 de ani in povestea asta cu vrajitoarea cea rea si abia acum imi dau seama ca ea otravea merele si voia sa ma lichideze!”
Bai, nene, repet, e bine ca te-ai trezit, dar unde ai fost pana acum, mai frate? Ca doar nu ai trait in spatiu, pe Planeta Maimutelor si ai descoperit acum ca esti intr-un partid de penali care manipuleaza oameni. Asa se trezeste si Ponta acum: “Vaaaai, ce rau de Dragnea!” Pai cine l-a facut dintr-un carciumar insipid mare sef la partid? Eu?
2. Domnul Dragnea, maine dimineata la ora 6 sa aveti demisia lui pe masa. Nu se poate asa ceva, mai nene! Pai daca maine dinineata se trezeste din somn si Firea si spune: “Acum mi-am dat si eu seama ca 
sunt inscrisa in PSD”? Dati-i afara de mici, domnul Dragnea! Asa ajung astia mari primari pesede si, dupa ce ii pune partidu’ in functie, isi dau si ei seama ca nu mai e Adrian Nastase sef la partid.
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
