“Duamnna Dancila sunt Marcela din Chintesti si sunt estrem de dezamagiita de aceasta coafiura!
Eri seara imi facusem programare la Tanta pentru ca sa imi faca paru ca dvs ca eu sunt mare admiratoare. Merg la rude sa ciocnesc oo si sa mancam produse romanesti la domnul Dragnea aduse din Dragonul Rosi. Vine nasii finii si toti si eu miam loat roche de care vati luat si dvs model de acela albastru cu flori cu picioarele la vedere ca am picioare frumoase.
Tanta imi facea si freza ca a dvs de aia mam programat acum ce fac eu? Cum sa dati bunatate de freza ca asta la o parte???
Pregatise Tanta bigudiurilii, pregatise feru, pregatise samponul, eu aveam poza cu dvs sa ma faca la fel la par si acum??? Mati dezamagit si pe mine si pe tuate femeile din sat chiar si pe sora mea care nu stie cu moda si umbla in capod. Sunt atat de trista ca nici nu mai stiu cu cine sa votez. Vreau sa va faceti din nou parul ala vechi sau macar ala tuns bob din ultima vreme ca noi nu mai avem modele in comuna! Chiar va pusese Tanta poza in geamul salonului sa stiti rusine!”
Marcela
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Cititul desteapta!!! Oferta:
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
