Despre Oz nu stiu ce crede, dar va dati seama ca la Matematica ea ii zicea profului: Anexa Ox e perpendiculara pe Oy?
Acum va las sa cititi poveste unui neuron de-al sau, o poveste tragica. Sarmanul face boing, boing, din perete in perete, de singuratate si prea mult spatiu gol.
“Neuronul si-a pus streangul de gat, a bagat pistolul in buzunar, si-a legat un bolovan de picior, apoi s-a dus pe marginea prapastiei. Inainte sa detoneze cele 20 de kg de explozibil pe care le avea in jurul braului, a strigat:
-Cand eram eu mic, Viorica, iar tu aveai cativa ani, aici nu erau campiile astea. Erau dealuri si delulete, pline de frati de-ai mei. Zburdam toti in voie, ne plimbam, ne descarcam impulsuri electrice intre noi pana dimineata. Bunicul meu a fost neuron, tatal meu a fost neuron, eu fac aceeasi meserie grea, dar frumoasa. Strabunicul meu a fost printre primii in acest cap, pe cand aveai cateva luni, Viorico. A trait pana ce ai facut vreo 15 ani, cand te-ai gandit sa nu faci totusi vreun liceu unde se invata carte, ci sa te prefaci ca inveti la seral. Au disparut atunci familii intregi de neuroni vechi, sate intregi de neuroni s-au sinucis. Apoi, 20 de ani mai tarziu a disparut si tata. Privea in fiecare zi in jur si vedea cum ii dispareau prietenii-neuroni, rudele, suferea cand circumvolutiunile se transformau in campie si n-a mai rezistat. S-a dus cam cand ai mers tu la Bruxelles si ai inceput sa vorbesti in limba engleza. El era responsabil cu limba engleza, desi saracul nu facuse o boaba la viata lui. Ca nu l-ai antrenat. Viorico! He, he! Si cand ai vorbit cu reporterita aia s-a sinucis de rusine. Isi aminteau batranii ca odinioara mai citeai cate o carte. Aveai 9-10 ani cand ai citit-o pe ultima. Ce vremuri, stramosii erau inca vii! Rand pe rand s-au dus toti, mureau orase intregi de neuroni la fiecare discurs de-al tau. Iar azi dimineata, cand m-am trezit, am vrut sa merg la prietenii mei, cei doi care au mai ramas in viata. Am intrat in casa lor si i-am gasit intinsi pe podea, arsi, prajiti, terminati. Ai avut un discurs in Parlament, iar ei n-au mai suportat. Cand au auzit-o pe aia cu majorarea scaderii,dar si dezacordurile, si-au pus capat zilelor.
Acum, de cateva luni, e ecou aici, cand vorbesc cu tine, vine sunetul de peste tot. Ot, ot, ot…
Sunt ultimul din neamul meu, Viorica. Am avut o viata nu prea frumoasa, grea, dar iti multumesc ca m-ai lasat sa traiesc pana azi. Acum am ramas doar eu, iar eu urasc singuratatea, asa ca te las cu bine. Cat despre tine, nu iti face griji: si cu trei neuroni si fara niciunul, tot la fel traiesti. Cu bine!
Apoi si-a pus punga pe cap, a dat un sut bolovanului, care a cazut in prapastie, a apasat cu mana stanga pe tragaci si cu dreapta pe butonul detonatorului.”
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Fragment:
„Stiti cum se urca un munte? Pas cu pas.
Ei, asa am apropiat eu mana de sanul ei stang.
De cate ori radea, ridica putin bratul, iar eu mai inaintam putin.
Si inca putin, si inca putin!
Asteptam replicile amuzante ca pe minuni!
Dar, din pacate, Richard Gere este haios ca un tanc rusesc.
Probabil inmuiata de chinul meu, Creata a inceput la un moment data sa rada aiurea.
Richard: „You could be so much more!”
Creata: Hahaha!
Julia: “I’m gonna treat you so nice, you’re never gonna let me go.”
Creata: Hihihi.
M-a ajutat sa inaintez pe sanul ei, iar eu aveam grija sa nu dau niciun pic inapoi.
Spre final, cand Richard Gere s-a catarat pe scarile metalice ca sa ajunga in apartamentul Juliei, mana mea se catarase si ea pe suzeta stanga a Cretei.
Ptiu, drace!
Ptiu, drace!
Atingeam un san! Si nu era al Sabrinei, de pe posterul din camera mea.”
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI.
