Mi-a scris Gabi, prietenul meu care locuieste de 10 ani in Spania. As vrea sa nu scriu mai mult, va las pe voi sa comentati. Sper doar ca acest articol sa nu va faca sa plecati din tara, ci sa incercati sa schimbati aici cate ceva.
“Te gandesti sa pleci din Romania, sa faci bani macar de o masina mai buna si sa te intorci…
Si pleci.
Ajungi in strainatate, reusesti sa te angajezi pe undeva si muncesti, strangi ceva bani, dar a trecut un an de cand nu ti-ai vazut familia.
Te gandesti ca asa nu se poate, ai banuti sa inchriezi un apartament mai mare si sa-i aduci si pe ei, sa nu traiti separat pana faci banii de ce-ti propui.
Ii aduci, dai copilul la scoala, vezi cum nevasta invata limba tarii in care stai pe zi ce trece mai bine.
Aproape s-au integrat, copilul nu prea mai mananca ciorba facuta de mami, pentru ca la scoala le da altceva de mancare si s-a invatat cu mancarea de aici.
Cand se imbolnaveste cate unul din familie, dai fuga la spitalul cel mai apropiat si ai parte de cea mai buna atentie.
Cu scoala copilului nu prea ai nicio grija ca nici fondul clasei nu-l strange nimeni.
Si te inveti cu asta…
Mai trece ceva vreme si te gandesti ca ar fi buna o vacanta, ca dupa trei ani ar fi cazul sa-ti revezi parintii.
Si iei familia, masina ta cu numerele de inmatriculare din tara in care stai si pleci la drum catre tata si mama, de care iti este foarte dor.
Intri in granita si deodata te izbeste sentimentul de acasa, cu carutele de pe sosea, cu gaurile din asfalt, cu vamesul care se uita la tine ca la un rahat aterizat in zona, cu puzderia de copii la cersit care te asalteaza sa le dai ceva… dar treci peste asta, pentru ca aici esti nascut.
Si faci sutele de km pana la casa parintilor, in tot atat timp cat ai facut miile de km pana la granita cu Romania.
Nu e problema… esti ACASA si te simti nemaipomenit.
Iti imbratisezi parintii, ii pupi si sentimentele de revedere te coplesesc. E normal.
Dar… dupa cateva zile numai, copilul te intreaba daca mai stati ca se plictiseste, nevasta nu-si mai gaseste locul si toti te intreaba cand plecati.
Pentru ca vecinul nu-ti zambeste cand te intalnesti cu el pe strada, daca te lovesti din greseala cu cineva pe drum nu se va scuza, pentru ca omul de la ghiseul unde iti ceri un pasaport nou te repede si te trimite la rand, pentru ca pana si cand cumperi o eugenie de la magazinul din colt, vanzatoarea te trateaza cu sictir.
Si atunci, te gandesti ca pleci iar si pana te intorci cu siguranta se va schimba mentalitatea ta natala.
Ajuns inapoi, mergi la serviciu si le povestesti colegilor ce minunat a fost, iar seara cand ajungi acasa, ii explici nevestei de ce e bine sa faci un imprumut la banca sa ai casa ta aici, in strainatatea asta nenorocita.
Dupa inca ceva vreme, ai cheile de la casa ta cea noua, platita in rate, ce-i drept, pana la sfarsitul vietii tale, dar a ta.
Si incepi sa mergi din ce in ce mai rar in Romania, iar dupa ultimul drum in care ti-ai ingropat parintii, nu mai iei in calcul sa ajungi acolo, pentru ca nu mai ai la cine.
Acum esti batran, un emigrant cu copii naturalizati, doar pasaportul tau mai indica faptul ca esti roman si sufletul tau care a ramas legat de casa in care te-ai nascut.
Copiii tai au pasapoarte straine si esti fericit ca macar vorbesc romana si au aflat de radacinile lor.
Cateodata ti se umezesc ochii cand te gandesti la copilaria ta, la parintii tai si la locurile in care ai crescut.
Dar… viata este asa, tu ai ales si traiesti cum vrei.”
*pagina lui Gabi este aceasta: El Emigrante.
FOLLOW PE FACEBOOK SI ALTE CHESTII: Silviu Iliuta–cronicipebune
Nu rata singura trilogie premiata chiar de autor: „Cronicile unui barbat!”.
Vanduta in peste DOUA exemplare. Aproape trei. Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Chestia cu tu ai ales este si nu este…. Cand s-a nascut al’ mic, doctorii ne-au sunat si ne-au spus ca aproape sigur are o boala rara si urata de tot. O enzima nu era produsa, sau produsa in cantitati insuficiente. Speranta de viata max 30 de ani, plus ca nu putea sa manance decat mancare speciala, care se importa din UK. $40k pe an. Imediat ne-au dus la support group, discutii cu medicii, asigurari etc. Ne-au spus sa nu ne facem griji, mancarea din UK si suportul pe tot parcursul vietii (scoala speciala, medicatie, sprijin de tot felul) este asigurat de stat. 100%. Au repetat testele de doua ori si a fost okay pana la urma, acuma e cat Crucea de pe Caraiman, rugby, box, liceu, chestii. Dar n-am putut sa nu ma intreb – okay, daca ma intorc si data viitoare nu mai sunt asa de norocos? Am dreptul sa imi exersez dreptul de decizie liber, si pentru el, si pentru sotie si in ultimul rand, si pentru mine? Pai, nu prea…
Trist dar adevarat..
Nu e trist deloc. Mai trist e sa imbatranesti in Romania, sa te trezesti intr-o dimineata ca nu te poti misca din pat, ca ai deja 75 de ani si ca nu iti mai amintesti cine iti e ruda si cine nu iti e. Atunci esti cam plin rahat si poti sa te bagi deja in cutie, mai rau incurci decat descurci. Asta e tristete.
Trist e sa stai si sa nu faci nimic dar sa te vaicaresti ca romania e asa si pe dincolo dar la altii sunt covrigi si caini.
Pt ca nu sunt covrigi si nici caini. Emigrarea e un efort, e luat de la zero. Un intors la 22 ani cand terminai facultatea si job platit mai slab decat altii strangeam bani de avans de casa. Dar inseamna si pensii private incurajate. Inseamna si depasire a propriilor limite, daca am reusit sa fac asta, sunt in stare sa daram si muntii. Si o regasire si reconstruire a identitatii.
emigrarea este o perpetua nostalgie, am intalnit-o mai mult la romani decat la oricare alta natie si am lucrat cu 60 de nationalitati diferite
acum spre final de cursa am cam tot ce am visat, tot ce mi-am dorit si ajung acasa imi desfac o bere in coltul preferat din gradina inchid ochii si ma vad dimineata mergand spre liceu pe o alee plina de castani si Noemi ma fluiera de pe geam hai sus sa bem o cafea ca mai avem timp….o doamne cat timp aveam
? exact povestea mea si probabil a multor romani!
“ Tu ai ajuns aici in Germania in 2-3 ani mai nemțoicä decât familia de șvabi in care te-ai căsătorit” a zis Mama cu lacrimi in ochi acu’ 27 de ani. Și dreptate a avut. Eu am devenit intr-un fel nemtoica. Am învățat sa ma acomodez oriunde am trăit in aceasta țara, am cel mai bogat vocabular in limba germana și nu ma simt aici “străina”. Copilul mi s-a născut aici,a învățat voluntar la 20 de ani limba romană fiind 3 luni in țara și tine de legătura cu jumătatea româno-maghiara a familie sale….
Numai că eu nu știu UNDE este exact acest mult amintit și jelit “acasă” . Părinții mi-au murit, casa părintească o vânduseră părinții pe pere moi in 1990. Sora mea de suflet, vară-mea și familia ei au rămas cea mai strânsă legătura cu glia. “Acasă” mă simt pe scaunul din anii ‘60, acoperit cu un covoraș din același timp, plasat in bucătăria mică din apartamentul lor de bloc. Acel locușor de 50×50 cm între masă și frigiderul supradimensionat …acest petec de pământ, este cel pe care eu mă simt ACASĂ . După o săptămâna buna in Oradea imi doresc sa ma întorc , dar odată pe an trebuie sa ma duc ca să imi alint dorul. Dorul “de (a)casă”