Le vedeti in fiecare zi.
Ne lovesc de peste tot in moalele capului! Din pagini de net, de prin ziarele tiparite si de la televizor!
Titluri năucitoare! (Astept propuneri)
Draga Alina Costache, ziarista Rtv, o sa citesc cu interes tot ce scrii. O singura intrebare am: in timp ce mana dreapta scria acest titlu, ce facea mana stanga? Mangaia neuronul drept? Il ajută să iasă la mal?! Că neuronul de pe stanga s-a inecat demult.
Ati inteles despre ce e vorba citind prima pagina? V-ati prins care e obiectul?
Nu? Bine, sa va arat si articolul:
Ati mai vazut sau auzit de asa ziarist talentat? Nici eu. Va spun eu, a scris aceste titluri crezand ca asa se castiga Premiul Pulitzer. Il si merita! De la toata lumea!
Eu cred ca tanti de la Rtv are doua servicii. Dupa ore, mai scrie si pe la ziar.
Ce inteleg eu e ca orice operatie la cap se lasa cu inseminare. De unde trag prima concluzie ca organul reproducator al femeii e in capul barbatului, ceea ce nu e departe de adevar.
A doua concluzie ar fi ca ziarista nu are numai o problema cu neuronii, ci si cu spermatozoizii ajunsi in cap.
Geani a facut trebulita mare in casa de la Extin? In dormitorul fetelor??? Si se mai mira ca l-au dat afara.
Nebuna lume! Talentati ziaristi!
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
