Fosta mea colega, Cristina, nu mai e. E una din vestile alea care te lasa mut si prost. Nu pricep nimic. Am filmat mult cu ea. Toti cei de la Cronica au filmat.
Mai ieri era la Prima, la etajul 7, pe balcon, la o tigara (eu). Am vorbit despre cainii vagabonzi, este mama lor. Era mama lor. Apoi am mai tras o tigara la o discutie despre politica, pana sa intre in direct. Era inainte de a se inscrie intr-un partid, convinsa ca daca nu intra si oameni buni in partide, nu se va schimba nimic. Are dreptate. Avea dreptate. Zicea ca de pe margine nimeni nu poate face nimic. Nici din interior nu cred ca a putut face si cred ca a fost tare dezamagita pentru asta.
Stiu ca au trecut ani de atunci, sa tot fie 7, 8… poate 9? Mai mult?
Daca stiam ca va fi ultima data cand o vad…
Un rahat e viata asta. Nimic. Traiti-o ca se duce! Cat clipesti si nu mai e.
Silviu Iliuta
Ps: Urasc traficul de pe paginile de Facebook cand se posteaza despre moartea cuiva. Cumva, as vrea sa ma justific: am postat despre Cristina pentru ca asa am simtit. Pentru ca am fost colegi cativa ani. Pentru ca ne-am cunoscut. Pentru ca era un om fundamental bun.
M-am gandit mult daca sa postez despre ea si in cele din urma am ales sa fac cum am simtit. Nu pot sa trec peste disparitia ei ca si cum nu s-ar fi intamplat… Daca am gresit, va cer iertare si probabil ca merit ceva vorbe de ocara, daca asa considerati.
In rest, traiti-va viata! Faceti tot ce aveti in cap! De azi, de acum.
